Vindecarea orbului din Ierihon – Luca 18, 35-43
Rugăciunea inimii – o respiraţie duhovnicească – IPS Irineu Pop
Dreptmăritori creştini,
Sfântul Evanghelist Luca ne înfăţişează, în pericopa citită astăzi, un orb care cerşea la margine de drum, când se apropia Iisus de Ierihon. Orbul acesta care se numea Bartimeu (cf. Mc. 10, 46) auzise despre puterea şi bunătatea ce le avea Învăţătorul din Nazaret, Care vindeca toată boala şi toată neputinţa în popor. Plin de credinţă mare, acest nenorocit socotea că acum este prilejul de a cere ajutor, de a beneficia de generozitatea lui Hristos.
Orbul a strigat în două rânduri: „Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” (Lc. 18, 38). Mântuitorul, mişcat de această rugă insistentă, S-a oprit din cale, a chemat omul la Sine şi l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?”. El a răspuns: „Doamne, să văd iarăşi!”. Atunci Domnul i-a zis: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”. Îndată, orbul Bartimeu a primit vederea (Lc. 18, 41-43). Aşadar, chiar o rugăciune scurtă, făcută cu credinţă, poate să aducă folos şi bucurie.
Iubiţi credincioşi,
De la rugăciunea orbului din Ierihon: „Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” (Lc. 18, 38) şi a vameşului din templu: „Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului!” (Lc. 18, 13) s-a format rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Aceasta se compune din două elemente: chemarea Numelui şi cererea milostivirii. Primele ei cuvinte exprimă credinţa în Hristos, şi sunt o mărturisire a lui Hristos, iar ultimele cuvinte exprimă relaţia dintre Dumnezeu şi făptura Sa. Formula „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” sau „Doamne, miluieşte” a fost dată creştinilor încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Astăzi rugăciunea lui Iisus este cunoscută de o mulţime de creştini, care o folosesc la pravila de rugăciune zilnică.
Rugăciunea inimii este obligatorie pentru toţi creştinii, în toată vremea şi în tot locul. Psalmistul David grăieşte: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea” (Ps. 33, 1). Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17). Sfântul Macarie cel Mare, arătând că suntem datori să ne rugăm neîncetat, zice: „Creştinul trebuie să aibă întotdeauna amintirea lui Dumnezeu, căci scris este: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta (Mt. 22, 37). Adevăratul rugător trebuie să-L iubească pe Domnul nu numai atunci când intră în biserică, ci şi atunci când umblă, când stă de vorbă, când mănâncă şi bea”. Din rugăciune cu buzele, ea devine rugăciune a minţii, iar mintea, unindu-se cu inima, devine rugăciune a minţii în inimă, rugăciune a întregii persoane, care nu se roagă din timp în timp, ci în toată vremea, chiar în mijlocul altor activităţi.
Rugăciunea lui Iisus s-a dezvoltat în Muntele Sinai şi în Muntele Athos, fiind amintită de Sfinţii Părinţi ca:
Sfântul Macarie cel Mare, Diadoh la Foticeei, Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Simeon Noul Teolog. Ea îşi are originea în concepţia biblică a numelui. După Sfânta Scriptură, Numele conţine în mod dinamic prezenţa Domnului, închide în el o putere dumnezeiască deosebită. A rosti „Iisuse” înseamnă a-L invoca, a-L chema în noi. Invocarea Numelui divin permite omului să şi-l însuşească personal, să-l primească în inima sa, să se unească cu Dumnezeirea prezentă în Sfântul Nume. Iisus este înviat şi oricine Îi invocă Numele Îl primeşte astfel pe Fiul lui Dumnezeu, Care l-a iubit şi Care S-a dat pe Sine pentru el (cf. In. 3, 16; Rom. 10, 13). Oarecând, Numele divin nu putea fi rostit de buzele omeneşti. Putea fi pronunţat numai de arhiereu la sărbătoarea Iom Kippur, în Sfânta Sfintelor, în templul din Ierusalim. Însă, prin Întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu ne încredinţează acest Nume, iar noi putem să-l invocăm: „Iisuse!”.
În centrul rugăciunii inimii găsim Numele lui Iisus „care este mai presus de orice nume” (Filip. 2, 9). Noi mărturisim că Fiul lui Dumnezeu Cel fără de început şi deofiinţă cu Tatăl a devenit Om şi că în Persoana Lui locuieşte, trupeşte, „toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). Noi ştim că Mesia, pe Care Îl aşteptau iudeii, şi Omul din Nazaret, pe Care orbul Bartimeu Îl numea „Fiul lui David”, este Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat în istorie. În acest Nume – „Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” – este cuprins tot ce ştim despre Iisus, pe baza celor scrise în Vechiul Testament şi pe baza experienţei multiseculare a Bisericii creştine. Prin aceste cuvinte mărturisim credinţa noastră sfântă şi dreptmăritoare.
Dar nu este suficient să mărturisim credinţa, pentru că „şi demonii cred şi se cutremură” (Ic. 2, 19).
Odată cu mărturisirea credinţei trebuie să fim în relaţie dreaptă cu Domnul, să ne predăm Lui cu inimă curată, zicând cu conştiinţă smerită: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. În această privinţă, avem exemple precum vameşul din templu, orbul Bartimeu din Ierihon, cei zece leproşi şi femeia cananeeancă. Toţi aceştia au cerut cu umilinţă mila Domnului şi au primit-o. Prin gura proorocului Ioil ni se spune: „Oricine va chema Numele Domnului se va izbăvi” (Ioil 3, 5). E bine ca, în loc să ne încredem în puterile noastre, să ne lăsăm în grija harului ce ne vine prin Numele dumnezeiesc.
Având frica de Dumnezeu şi trezvia atenţiei, oricine poate rosti rugăciunea lui Iisus, oricând şi oriunde. Fără această rugăciune lucrătoare a minţii şi a inimii, nimeni nu poate scăpa de acţiunea patimilor şi de alcătuirea gândurilor rele şi a poftelor viclene. Când adâncul căderii mele invocă adâncul îndurării divine, mă umplu de Hristos, mă bucur de prezenţa Sa. Rugăciunea inimii, rostită neîncetat, încetează să fie rugăciunea mea. Ea devine rugăciunea lui Hristos în mine. Numele Domnului îl umple pe om ca pe un templu al Său, îl transformă în loc al prezenţei divine, îl hristifică. Zicând această rugăciune, înţelegi experienţa Sfântului Apostol Pavel, care grăia: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Chemând Numele divin, te odihneşti în prezenţa lui Dumnezeu, eşti stăpânit de o iubire activă pentru Mântuitorul, de dor mistuitor de a te împărtăşi mai deplin de viaţa dumnezeiască.
La Pelerinul rus, după câteva săptămâni de invocare a Numelui lui Iisus, rugăciunea ajunge să se rostească de la sine.
Cei care recită această rugăciune au momente de extaz, când cuvintele rugăciunii încetează şi sunt înlocuite cu o simţire imediată a prezenţei şi a iubirii lui Dumnezeu. Dar, pentru marea majoritate, această experienţă este numai o scurtă licărire, nu o stare continuă. Totuşi, cum spune Sfântul Teofan Zăvorâtul, dintr-o practică îndelungată cuvintele vor veni de la sine pe limbă şi ele se vor rosti singure. Este minunat când această rugăciune răsună necontenit în abisul sufletului, fără voia conştientă a celui ce se roagă. Deci, în cele din urmă, Numele lui Iisus răsună de la sine şi dobândeşte ritmul respiraţiei. Numele preasfânt se lipeşte oarecum de suflu chiar şi în somn, împlinindu-se cuvintele din Cântarea Cântărilor: „Eu dorm, dar inima mea veghează” (5, 2).
Rugăciunea lui Iisus lucrează, pentru început, asupra minţii, potolind gândurile şi aducând-o într-o stare de tăcere şi de atenţie. Apoi, această rugăciune începe să câştige inima, trezind-o din somnul morţii şi umplând-o de o imensă pace în Dumnezeu. Dobândirea acestei rugăciuni este, pentru cei ce se roagă, un tovarăş intim şi prietenos, la bucurie şi la tristeţe. Rugăciunea inimii este o putere care înviorează sufletul şi alungă duhurile rele. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Loveşte-l pe vrăjmaş cu Numele lui Iisus, chemându-L cât mai des, că nu există o armă mai puternică decât aceasta, pe pământ şi în ceruri”. Ea este un act de închinare lui Dumnezeu şi un focar care adună atenţia la un loc şi ne îngăduie să o păstrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Devenit loc al prezenţei divine, plin de continuă bucurie duhovnicească, creştinul poate exclama fericit cu Sfântul Grigorie de Nazianz: „Pentru Tine, Doamne, trăiesc, vorbesc şi cânt!”.
Iubiţii mei,
Într-o lume cumplit învolburată şi tot mai mult rănită de violenţă, războaie, boli incurabile, sărăcie, calamităţi şi dureri, avem nevoie de siguranţă spirituală. Aceasta ne-o oferă Hristos căci, aşa cum zice înţeleptul Solomon, „Turn puternic este numele Domnului” (Pilde 18, 10). Când ne punem încrederea în El, suntem „la adăpost” pentru că Iisus înseamnă „mântuitor”, unul care izbăveşte pe semenul său dintr-un necaz, de la înec, din foc sau din alt pericol de moarte. Stând în strânsă legătură cu Iisus şi chemându-L cât mai des, primim în adâncul fiinţei noastre un sentiment de siguranţă, după cum ne făgăduieşte: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (In. 16, 23-24).
Astronauţii poartă cu ei propria lor atmosferă atunci când intră în spaţiul extraterestru. Într-o manieră asemănătoare, este posibil pentru creştin să-şi creeze în suflet propria sa atmosferă sau propriul climat, folosind constant Numele Dulcelui Iisus. Astfel, chiar dacă trăieşte într-o lume păcătoasă, el, fiind umplut şi întărit de har dumnezeiesc, va avea puterea să se împotrivească lumii păcatului care îl înconjoară. Când necazurile ne copleşesc, când prietenii ne părăsesc, când ispitele ne împresoară şi ne stăpâneşte jalea şi plânsul, Mântuitorul nostru este gata să ne vină în ajutor. Este suficient să cerem îndurarea Sa ca orbul Bartimeu şi să-I strigăm din toată inima: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Amin.