Dregătorul bogat – păzirea poruncilor – Luca 18, 18-27
Lângă Dumnezeu ai sens şi împlinire – IPS Irineu Pop
Dreptmăritori creştini,
În Evanghelia de astăzi îl vedem pe un dregător bogat care dorea să devină mai bun, să devină cetăţean al cerului. De aceea, se apropie de Iisus Hristos întrebându-L ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Domnul i-a răspuns că trebuie să păzească poruncile, adică să împlinească voia sfântă a Tatălui ceresc, exprimată în aceste porunci (Lc. 18, 20).
Dregătorul declară că le-a păzit din tinereţile lui şi, dornic de desăvârşire, aştepta de la Hristos mai mult. Când Domnul îl sfătuieşte pe acesta să renunţe la avuţii, să miluiască pe săraci, după care să-L urmeze pe Dânsul, dregătorul a plecat trist. De aici rezultă că Mântuitorul ne primeşte la El, ne dă sfinţenia şi Împărăţia. Dar, pentru aceasta trebuie să ne eliberăm de patimi şi de toate grijile şi plăcerile pământeşti care ne înrobesc.
Iubiţi credincioşi,
Citeam undeva că atunci când astronauţii americani au reuşit să ajungă pe Lună, preşedintele Statelor Unite ale Americii a făcut următoarea declaraţie: „Acesta este cel mai mare eveniment istoric înregistrat vreodată de la facerea lumii!”. Desigur, noi trebuie să dezaprobăm puternic pe preşedinte, în această privinţă. Aselenizarea, în timp ce, desigur, părea spectaculoasă în acel moment, era doar un eveniment uman istoric care, ca toate evenimentele de felul acesta, va deveni un fapt despre care oamenii vor obosi să mai vorbească. Un judecător îşi sărbătorea cea de a o suta aniversare a zilei sale de naştere. Un ziarist l-a întrebat care este evenimentul cel mai remarcabil al vieţii sale. Răspunsul a fost: „Invenţia automobilului”. Pentru judecător, la timpul său, acest lucru a constituit o minune. Pentru noi nu reprezintă nimic, pentru că de-atunci multe invenţii s-au făcut şi se vor face mereu. Prin ştiinţă şi tehnică omul va ajunge să cunoască tot mai deplin această lume şi va primi puterea să stăpânească alte sectoare ale existenţei. Luminat de Raţiunea divină, spiritul uman este capabil de noi invenţii sau descoperiri.
Cel mai grozav eveniment istoric de la creaţie a fost a doua creaţie – Întruparea Fiului lui Dumnezeu – care constă în refacerea primei creaţii. Dumnezeu, aşa cum subliniază Sfântul Atanasie cel Mare, a intrat în iureşul istoriei umane pentru ca să regenereze neamul nostru. Nici o bătălie, nici o descoperire, nici un fenomen natural, nici o domnie sau faptă de cultură nu se pot asemăna cu minunea Naşterii Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Însăşi istoria umană se orientează şi se calculează după ziua Naşterii Domnului, căci cunoaştem două mari epoci: „înainte de Hristos” şi „după Hristos”. Cu puterile noastre fizice şi intelectuale, putem călători acum spre Lună şi, probabil, vom ajunge la celelalte planete din sistemul nostru solar. Totuşi, prin Iisus Hristos ne putem ridica chiar la Împărăţia lui Dumnezeu. Pe Lună descoperim numai rocile şi „mările” lunare liniştite. În Împărăţia cerurilor Îl vom vedea pe Dumnezeu faţă către faţă: „Căci vedem acum prin oglindă, ca în ghicitură; dar atunci, faţă către faţă. Acum cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte deplin, precum deplin sunt cunoscut şi eu” (I Cor. 13, 12).
Desăvârşirea şi îndumnezeirea noastră este posibilă prin Hristos, Care ne cuprinde în umanitatea Lui.
Rămânând om deplin şi după înălţarea Sa la ceruri, El este mereu puntea de legătură dintre noi şi Dumnezeu. El are puterea de a transforma fiinţa spirituală a omului după chipul Său. El ne ridică la înrudirea după har cu Dumnezeu. Mântuitorul este şi rămâne ţinta fiecărui creştin adevărat, precum ne spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6). Cine se ţine strâns de Domnul, acela va ajunge în mod sigur la limanul cel fără de valuri, unde Se află Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să ne împărtăşim de sfinţenia Sa. În Hristos găsim calea umanizării depline şi căpătăm sensul existenţei.
Mântuitorul a stabilit un scop pentru Sine, spunând: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (In. 4, 34). De aici rezultă scopul lui Hristos în viaţă: să facă lucrarea pe care I-o încredinţase Tatăl. Când Iisus a exclamat înainte de moarte: „Săvârşitu-s-a!”, El spunea, de fapt: „Eu am atins ţinta. Eu am împlinit până la desăvârşire lucrarea pe care M-a trimis Tatăl să o fac!”. Totul în această viaţă are un scop, o ţintă. Scopul omului este să răspundă la chemarea lui Dumnezeu în Hristos, să-L cunoască pe Hristos personal, să-şi predea viaţa lui Hristos ca Domn şi Dumnezeu, să crească în viaţa duhovnicească prin rugăciune, prin cuvântul Evangheliei şi prin Sfintele Taine. Scopul omului este să devină un „alt Hristos” în lume, să devină un instrument al iubirii Sale, să facă reală prezenţa şi iubirea Sa în lumea de astăzi.
Marele scop al omului în viaţă, potrivit Sfântului Dimitrie al Rostovului, este să se străduiască întotdeauna, în tot felul, ca să fie unit cu Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul nostru, Binele nostru suprem, prin Care şi pentru Care am fost creaţi. Aceasta fiindcă centrul şi scopul final al sufletului, pe care Dumnezeu l-a creat, trebuie să fie Însuşi Dumnezeu singur şi nu altceva – Dumnezeu de la Care sufletul a primit viaţa sa şi natura sa şi pentru Care el trebuie să trăiască veşnic. Însuşi Domnul zice: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Dacă noi avem drept scop primar de a-L iubi întotdeauna pe Dumnezeu, de a-L asculta şi a-L sluji pe El, atunci vom descoperi acest scop şi multe alte probleme de-ale noastre se vor rezolva şi multe daruri vom primi de la „Părintele luminilor” (cf. Ic. 1, 17).
Tânărul din Evanghelie a auzit invitaţia lui Iisus, dar nu a venit. El şi-a plecat capul şi, încet, s-a depărtat. A dispărut – poate pentru totdeauna – în mulţimea oamenilor iudei, deşi sunt dintre aceia care cred că el s-a întors la o dată mai târzie şi L-a acceptat pe Iisus. Secole mai târziu, Dante Alighieri avea să şi-l imagineze pe acest tânăr, alergând în secret încolo şi-ncoace în regiunile celor osândiţi. Fără Hristos viaţa pământească a creştinului este încruntare şi zbucium, iar dincolo de moarte vom fi osândiţi pentru că I-am batjocorit mila. Evanghelia ne spune că tânărul a plecat trist. Hristos era şi mai trist, văzând că-I refuză iubirea şi dorinţa de a rămâne cu El, Mântuitorul şi Binefăcătorul nostru al tuturor.
O mamă povesteşte că a petrecut o vară întreagă împletind o frumoasă flanelă, un pulover pentru fiul ei, ca acesta să-l ia când va merge la facultate. După ce i l-a oferit, el i-a spus: „Mulţumesc, mamă, dar eu nu doresc acest pulover”. Apoi l-a aruncat pe un scaun şi a plecat. Mama povesteşte cât de rănită s-a simţit în adâncul sufletului ei. O tristeţe asemănătoare experimentează Dumnezeu când vreunul din copiii Săi Îi refuză darul, cel mai minunat din toate darurile: promisiunea vieţii veşnice. Acest dar este deja convertit în iubire. El este croit să întâmpine cele mai profunde nevoi ale noastre. Dumnezeu Se bucură când îl acceptăm. Dar câtă mâhnire ne copleşeşte pe noi şi pe Dumnezeu, atunci când refuzăm darul Său de dragul castelelor de nisip şi al nimicurilor lumii acesteia.
Iubiţii mei,
Invitaţia pe care Iisus Hristos a făcut-o acelui tânăr ne-o face şi nouă astăzi. Destinul nostru în eternitate depinde de felul cum răspundem chemării Sale: „Vino şi urmează-Mi!”. Iisus ne cere toată viaţa noastră, fiecare parte din fiinţa noastră. Dar El promite, la rândul Său, să ne transforme, să ne facă cu adevărat o făptură nouă întru El, să ne dea mai întâi o viaţă care este, într-adevăr, bogată şi desăvârşită, şi apoi viaţa veşnică şi fericită.
Desăvârşirea se realizează prin depărtarea de diavol, pricinuitorul căderii noastre (Fac. 3, 1; II Cor. 11, 3) şi împotrivitorul lucrărilor dumnezeieşti (Zah. 3, 1; Mc. 3, 11) şi prin apropierea de Dumnezeu. Cine se depărtează de diavol este liber să se apropie de Dumnezeu, să intre în comuniune cu El. Diavolul poate fi învins numai de cei ce năzuiesc spre desăvârşirea vieţii morale, de cei ce îşi împlinesc angajamentul făcut la Botez.
Desăvârşirea se realizează în timpul vieţii. Începe, se dezvoltă şi atinge maximum de perfecţiune pe pământ, dar se sfârşeşte şi se desăvârşeşte în cer. Se cuvine, deci, să folosim eficient vremea vieţii, pentru că după moarte urmează imobilitatea sufletului (cf. In. 9, 4). Sufletul este judecat după starea în care se găseşte în clipa morţii. Până nu e prea târziu, să-L urmăm pe Mântuitorul nostru, zicând: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă, că îndreptările Tale am căutat” (Ps. 118, 94). Amin.