ÎNĂLŢARE CU HRISTOS PRIN EROISM
După Învierea Sa din morţi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a petrecut patruzeci de zile cu ucenicii Săi, încredinţându-i prin „arătări” că este viu şi că este Dumnezeu adevărat (cf. In. 20, 28). În acest răstimp, Domnul înviat le-a dat ultimele instrucţiuni despre Biserica Sa, „Împărăţia lui Dumnezeu, pe care aveau s-o propovăduiască în toată lumea, după ce Se va pogorî peste ei Duhul Sfânt” (Fapte 1, 2-8).
Plecarea Mântuitorului de pe pământ s-a făcut prin Înălţarea Sa de-a dreapta Tatălui, în slava pe care El o avusese încă înainte de a fi lumea. Sfânta Evanghelie ne arată pe scurt cum s-a întâmplat acest eveniment. Domnul i-a condus pe Apostoli până pe Muntele Măslinilor şi „ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat şi, în timp ce-i binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la ceruri. Iar ei, închinându-I-se, s-au întors la Ierusalim cu bucurie” (Lc. 24, 50-52).
Într-adevăr, Înălţarea Domnului a încântat sufletele Apostolilor, pentru că ei erau convinşi acum că El este Dumnezeu şi că merge la Tatăl ca să le ofere cetăţenie veşnică. Apostolii ştiau prea bine că Hristos va rămâne să lucreze cu ei, în chip nevăzut, după cum le-a promis: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20). Prin Duhul Sfânt, Mântuitorul este în comuniune cu noi, în orice vreme şi pretutindeni.
Iisus Se urcă la înălţime ca o căpetenie a Bisericii, ca să ne unească pe toţi membrii Trupului Său în Raiul de unde am fost cândva alungaţi. Acesta este, deci, izvorul bucuriei celei mai mari a praznicului Înălţării. De aceea, cântă Sfânta noastră Biserică: „Firea lui Adam, care se pogorâse în cele mai de jos ale pământului, Dumnezeule, înnoind-o în Tine Însuţi, ai ridicat-o astăzi mai presus de toată Stăpânirea şi Puterea”.
Odată cu Înălţarea Domnului, sărbătorim şi Ziua Eroilor, moment în care îi pomenim pe cei ce şi-au dat jertfa lor de sânge în luptele grele, memorabile şi atât de necesare pentru apărarea vetrei şi credinţei strămoşeşti. Credinţa şi eroismul s-au împletit, în neamul nostru, până la martiraj. Eroii noştri şi-au făcut pe deplin datoria, luptând pentru o cauză dreaptă şi nobilă, pe fronturi, sau apărând principii umanitare, pentru a da un sens vieţii în libertate. Prin gestul lor, ne-au transmis un mesaj peren, de jertfire pentru un ţel, de dăruire totală.
Prin sacrificiul vieţii lor, eroii au îndeplinit, în mod superlativ, virtutea dragostei de neam şi de semeni, care are cea mai mare răsplătire la Dumnezeu, unde eroii sunt în sărbătoare. Acolo ei se luminează şi se bucură, sau se întunecă şi plâng, după cum îşi văd moştenirea în stare înfloritoare, sau ofilită şi încovoiată (vezi II Mac. 7, 9). Însufleţiţi de această credinţă vie, mergem, de praznicul Înălţării, la mormintele eroilor noştri ca să ne împrospătăm amintirea jertfei lor, roditoare pentru noi şi pentru neamul românesc.
În vremea persecuţiilor împăraţilor romani împotriva creştinilor, era obiceiul ca o dată pe an următorii lui Hristos să se adune la mormintele mucenicilor şi aici să povestească întâmplări din viaţa celor martirizaţi. Astfel, se fortificau în credinţă şi în virtuţile care i-au împodobit pe cei ce-au murit pentru Hristos. Astăzi, prăznuind amintirea eroilor, noi ne îndeplinim aceeaşi datorie sfântă. Manifestăm faţă de ei cinstire, privim cum şi-au încheiat viaţa, dornici de a le urma credinţa (cf. Evr. 13, 7).
Oasele bravilor noştri eroi sunt pietrele de temelie ale ţării, iar mormintele lor reprezintă tot atâtea altare în faţa cărora mergem să ne mărturisim neputinţele şi să ne înnoim jurămintele şi crezul nostru în idealurile măreţe pentru care ei s-au jertfit. Ajunşi în faţa tronului dumnezeiesc, eroii sunt martorii noştri înaintea lui Dumnezeu că, luptând, niciodată n-am voit altceva, decât să ne apărăm ce a fost al nostru: pământul, limba, obiceiurile, dreptul de a ne agonisi pâinea cea de toate zilele în libertate, dreptul de a trăi frumos, în pace cu toată lumea şi cu Dumnezeu.
Astăzi, după ce s-a reaşezat cinstirea eroilor pe soclul recunoştinţei eterne, chiar prin legiferare, constatăm că, prin memoria lor aureolată de nimbul biruinţei, ei rămân mândria neamului, căci nu în zadar poetul stihuia: „Nu-i mai scump nimic azi pe lumea pământească, / Decât un nume de viteaz şi moarte vitejească”. Animaţi de această convingere, ne plecăm pioşi în faţa amintirii lor luminoase şi trimitem cerului rugăciunile noastre pentru cei care, prin moarte pentru ţară, au înviat ca eroi şi s-au înălţat la cer împreună cu Hristos.