Viața Sfântului Ierarh Ioan Maximovici
Sfântul Ioan (Maximovici, 1896-1966) este considerat de creştinii ortodocşi de pretutindeni ca fiind unul dintre cei mai mari sfinți al secolului XX. Manifestând diferite forme de sfinţenie, el a fost în acelaşi timp un mare teolog inspirat de Dumnezeu şi „nebun pentru Hristos”, un zelos ierarh misionar şi un apărător al săracilor, un nevoitor desăvârşit şi un părinte iubitor de orfani. Asemenea lui Moise, el şi-a scos turma din robie, conducând-o din China în lumea liberă. Urmaş al primilor apostoli, el a dobândit de la Dumnezeu puterea de a tămădui sufletele şi trupurile suferinde. Străbătând prin vălul timpului şi al spaţiului, el cunoştea şi răspundea gândurilor oamenilor înainte că aceştia să şi le exprime. Fericitul Ioan răspândea o putere ce-i atrăgea pe oameni mai mult chiar decât nenumăratele sale minuni. Aceasta era puterea iubirii lui Hristos, marea taină inaccesibilă înţelegerii lumeşti.
Acum în ceruri el continuă să se roage şi să-i viziteze pe cei care-l cheamă în ajutor, după cum mărturisesc minunile şi tămăduirile înregistrate peste tot în lume. Î ziua de 2 iulie 1994, a avut loc proslavirea arhiepiscopului Ioan de San Francisco, ierarh al Bisericii Ruse din diaspora, în America.
Viaţa Sfântului Ierarh Ioan (Maximovici) de Shanghai, Europa Occidentală şi San Francisco.
Arhiepiscopul Ioan s-a născut în infloritoarea regiune Harkov, pe atunci, în sudul Rusiei. Aici, pe moşia Adamovka, în familia binecunoscută de nobili, Maximovici, părinţilor Boris şi Glafira li s-a născut un fiu, în data de 4 iunie 1896, pe care l-au botezat Mihail, în cinstea Sfântului Arhanghel al Domnului, purtând acelaşi nume. Neamul Maximovici era renumit de secole prin evlavia şi patriotismul său.
Cel mai de seamă reprezentant al acestei familii nobiliare era Sfântul Ierarh Ioan, mitropolit al Tobolsk-ului, cunoscut ca şi scriitor şi poet duhovnicesc şi luminător al Siberiei, care a trimis prima misiune ortodoxă în China şi a săvârşit numeroase minuni. El a fost canonizat în 1916, iar sfintele sale moaşte se păstrează până în zilele noastre la Tobolsk. Cu toate că Sfântul Ierarh Ioan a murit la începutul secolului al XVIII-lea, duhul acestuia s-a revărsat și asupra urmaşului său îndepărtat, care mai târziu i-a purtat numele.
Mihail era un copil bolnăvicios, firav şi blând. Nu-i plăceau jocurile zgomotoase şi adesea era adâncit în gândurile sale. Iubea animalele, mai ales câinii. În copilărie se deosebea printr-o religiozitate profundă. Colecţiona icoane, cărţi duhovniceşti şi istorice. Îi plăcea să citească mai ales Vieţile Sfinţilor.
Tânărul Mihail, „monah din copilărie” îşi petrecea toată vara la mănăstirea Sviatogorsk, aflată în vecinătatea moşiei părinţilor săi. La vârsta de 11 ani a fost trimis la şcoala militară din Poltava, iar în aceşti ani l-a întâlnit şi l-a frecventat pe episcopul Teofan al Poltavei, un vestit nevoitor, care a rămas pentru el un model de sfinţenie până la sfârşitul vieţii.
În 1914, Mihail a absolvit şcoala de cadeţi şi, urmând vocatiei sale lăuntrice, a hotărât să intre la Academia Duhovnicească de la Kiev. Părinţii aveau însă alte planuri cu el, insistând să se înscrie la facultatea de drept, şi, din ascultare, el a renunţat la dorinţa sa. Anii de maturitate şi sfârşitul studiilor au coincis cu începutul groaznicei revoluţii bolşevice.
În 1921, în plin război civil rus, Mihail emigrează la Belgrad împreună cu întreaga familie. În 1925 a absolvit Facultatea de Teologie a universităţii belgrădene. În 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon la mănăstirea Milkovo, luând numele Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an părintele Ioan a fost hirotonit ca ieromonah. Între anii 1929-1934 a funcţionat ca profesor şi diriginte la seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitol (Macedonia iugoslavă). În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l ridica pe părintele Ioan la rangul de episcop, adică tot ce era mai străin cu năzuinţele lui. Cineva care-l cunoştea din perioada iugoslavă povesteşte cum l-a întâlnit atunci în Belgrad. Părintele Ioan i-a spus acelei persoane că se află în oraş din greşeală, chemat în locul unui oarecare ieromonah Ioan, ce urma să fie făcut episcop. A doua zi după acea întâlnire, părintele Ioan i-a comunicat cunoştinţei sale că s-a creat o situaţie şi mai proastă decât crezuse el, căci chiar pe el doreau să-l ridice la rangul de episcop. A fost hirotonit ca episcop, la data de 28 mai 1934, ultima hirotonie săvârșită de mitropolitul Antonie Hrapovițki. A fost trimis în China, în eparhia de Shanghai. Aici el a organizat unele societăţi filantropice şi de binefacere, în special pentru copiii chinezi săraci şi orfani şi pentru emigranţii ruşi. De asemenea reuşeşte să aplaneze conflicte religioase şi ridică o catedrală ce a fost mai târziu, în cursul aşa-numitei revoluţii culturale chineze, rasă de pe faţă pământului de către comuniştii chinezi.
O dată cu venirea la putere a comuniştilor în China, colonia emigrantilor ruşi din China a fost nevoită să se refugieze în insulele arhipelagului filipinez, bântuite de uragane sezoniere. Însă pe perioada şederii sale acolo, cu rugăciunile sale şi cu ajutorul aghiazmei cu care a sfinţit colonia rusă, Sfântul Ioan a făcut ca, prin mila Domnului, uraganele să ocolească insula Tubabao, cea în care locuiau refugiaţii ruşi din China. Imediat după evacuarea refugiaţilor ruşi în Europa Occidentală şi SUA, graţie tot eforturilor arhiepiscopului Ioan depuse pe lângă guvernul SUA, dar mai ales rugăciunilor sale care au fost ascultate de Dumnezeu, uraganele sezoniere și-au reabătut furia devastatoare asupra acestei insule filipineze.
În anul 1951, arhiepiscopul Ioan e trimis în Europa, întâi la Paris, apoi la Bruxelles.
În Europa Occidentală, vlădica Ioan acordă un interes constant nu numai diasporei ruse, care trudea neobosit, ca şi la Shanghai, ci şi populaţiei locale. Astfel, el primeşte sub jurisdicţia sa Bisericile Ortodoxe din Franţa şi Olanda. Singurul preot ortodox al Misiunii de la Madrid a fost hirotonit de el.
În America şi-a început activitatea de arhipăsor în anul 1962. Vlădica Ioan poate fi considerat ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă. În acelaşi an, la cererea numeroşilor credincioşi ce-l cunoşteau de la Shanghai, vlădica a fost invitat la San Francisco, cea mai mare eparhie ortodoxă din America.
Comunitatea ortodoxă de aici era deosebit de dezbinată, iar construcţia marii catedrale ortodoxe ruse, în cinstea icoanei Maicii Domnului Bucuria Tuturor celor Întristați, oprită. Vlădica Ioan s-a adresat credincioşilor cu rugămintea de a face donaţii pentru continuarea lucrărilor. Apelul său a trezit un entuziasm neobişnuit în rândul creştinilor ortodocşi americani. Pacea a fost restabilită şi construcţia catedralei dusă la bun sfârşit. În 1963, cu blagoslovenia vlădicăi, a fost întemeiată Frăţia preacuviosului Gherman din Alaska, devenită ulterior cel mai important centru misionar ortodox din California.
Arhiepiscopul Ioan Maximovici a rămas credincios până la sfârşit căii alese de el, de a sluji cu râvnă Biserica. Cei care-l cunoşteau în ultimii ani, remarcau la vlădica stricteţea în tot ce ţinea de Biserică şi de Tradiţie.
Ultimii trei ani ai vieţii arhiepiscopului Ioan au fost amărâţi de atacurile şi persecuţiile adversarilor săi, cărora le răspundea totdeauna fără a se plânge sau a învinui pe cineva, cu un calm netulburat.
Împlinise abia şaptezeci de ani când a murit însingurat cum a şi fost mereu de când devenise arhiereu.
Sfârşitul vieţii pământeşti a Sfântului Ierarh Ioan
Truda de arhipăstor a vlădicai Ioan s-a încheiat odată cu călătoria sa la Seattle, la sfârşitul lui iunie 1966. Cel căruia i s-a dat adesea să cunoască gândurile şi destinul oamenilor, pe care i le făcea cunoscute Pronia lui Dumnezeu, a fost înştiinţat şi de propriul sfârşit.
Astfel, în vara anului 1966, când directorul căminului de copii Casa Sfântului Tihon din Zadonsk, care era şi locuinţa Sfântului Ioan, l-a înştiinţat că peste trei ani va avea loc congresul eparhial, sfântul ierarh Ioan i-a răspuns că atunci nu va mai fi aici (în viaţă pământească).
În luna mai a aceluiaşi an, o femeie ce-l cunoştea de 12 ani pe vlădica, a cărei mărturie, după părerea mitropolitului Filaret, „este demnă de toată încrederea”, a auzit de la vlădica următoarele cuvinte: „Voi muri în curând, la sfârşitul lui iunie… Nu la San Francisco, ci la Seattle…”.
În fine, însuşi mitropolitul Filaret povesteşte despre neobişnuita sa despărţire de sfântul arhiepiscop, după o şedinţă a Sinodului, când acesta a săvârşit rugăciunea de drum înaintea plecării lui la San Francisco. Vlădică şi-a luat rămas bun de la el într-un mod neobişnuit: în loc să ia mănunchiul de busuioc şi să se stropească cu agheasmă, aşa cum se cuvine unui arhiereu, el, plecandu-se cu smerenie, l-a rugat pe mitropolit să-l stropească, iar apoi, în locul obişnuitei sărutări reciproce a mâinilor, el i-a sărutat mâna mitropolitului, smulgându-şi-o cu hotărâre pe a sa. Acela l-a ameninţat cu degetul şi ambii zâmbiră. Atunci, mitropolitul nu a dat o importanţă deosebită acestui gest, dar când vlădică a murit, el a înţeles că aşa şi-a luat rămas bun sfântul Ioan de la el. Se mai știe, de asemenea, că, în seara din ajunul plecării la Seattle, vladica i-a spus unui om pentru care săvârșise o rugaciune: „De acum, n-ai sa te mai atingi de mâna mea”.
Ceea ce însuşi vlădica a prevăzut, dar pentru care nu erau deloc pregătiţi toţi cei care-l cunoşteau, s-a petrecut în locul şi la timpul pe care el le-a prezis.. Moartea a survenit la Seattle, pe 2 iulie (19 iunie pe stil vechi), unde, după ce a săvârşit Sfânta Liturghie la biserica Nikolsk, vlădica a plecat însoţit de prietenul său apropiat, vlădica Nectarie, având cu sine icoana Kursk-Korennaia a Maicii Domnului. Rămânând în altar vreme de încă trei ore după sfârşitul Liturghiei, vlădica a mai vizitat-o pe văduva unui protoiereu (având cu el icoana Kursk-Korennaia) şi s-a întors în apartamentul său, pregătindu-se să meargă la cimitir (era sâmbătă). Deodată, cei de jos l-au auzit căzând. Urcând degrabă la etaj însoţitorii lui de la Seattle, Î. Kalfov şi Î. Hruşciov, l-au găsit zăcând în pragul chiliei. L-au aşezat în fotoliu şi, la orele 15:50 el și-a dat sufletul în mâinile Domnului, încheindu-şi calea pământească, la fel ca şi strămoşul său, episcopul Ioan de Tobolsk, în faţă icoanei făcătoare de minuni. Nu putem să nu vedem legătura directă între nevoinţa sa de o viaţă, de a se înfrâna de la dormitul în pat, şi sfârşitul său, așezat pe scaun. Căci după ce a fost întins în patul aflat în cameră, vlădică şi-a primit pacea trupească pentru prima oară, din ziua în care şi-a dat făgăduinţele călugăreşti.
„CHIAR DACĂ AM MURIT, SUNT VIU” – Vlădica Ioan
Imediat ce vestea morţii vladicăi Ioan a ajuns la San Francisco, în locuinţa arhiereului adormit – Casa Sfântului Tihon din Zadonsk – i s-a slujit prima panihidă. De asemenea, în toate bisericile ortodoxe din San Francisco, în toate jurisdicțiile ortodoxe s-au slujit panihide. Trupul răposatului arhipăstor a fost lăsat în Seattle în grija episcopului Nectarie.
În dimineaţa zilei de duminică 3 iulie, trupul ierarhului a fost adus în biserica din Seattle. Deşi Liturghia a fost anunţată pentru orele 7:00, biserica se umpluse deja de credincioşi la acea oră matinală. După orele 15:00, sicriul cu trupul sfântului Ioan a sosit cu un avion la San Francisco, unde a fost întâmpinat de reprezentanţii clerului, ai obştilor de calugăriţe şi ai tuturor organizaţiilor ortodoxe ruseşti. La aeroport s-a slujit o scurtă slujbă. În faţa noii catedrale arhiepiscopale aştepta o mulţime uriaşă de oameni. Prima panihidă lângă sicriul sfântului Ioan a fost slujită de episcopul Nectarie, care, printr-o decizie a mitropolitului Filaret, fusese atunci numit ierarh locum tenens (suplinitor) al eparhiei Americii de Vest. După slujbă, el i-a chemat pe toţi credincioşii să se atingă de „moaştele” episcopului şi, după declaraţiile martorilor, a fost înţeles de toată lumea ca însemnând „trupul sfântului”. La sicriul arhiepiscopului veneau şi clerici de alte confesiuni şi preoţii catolici spuneau limpede:”Vrem şi noi să ne rugăm la sicriul sfântului vostru”.
Luni, pe 4 iulie, în catedrala episcopală a sosit episcopul Sava de Edmonton, care l-a numit pe arhiepiscopul Ioan, „Fericitul”, şi, cu mai multă îndrăzneală, „făcător de minuni al vremii sale” şi a poruncit poporului să i se roage de acum ca unui sfânt.
Miercuri (6 iulie), din mănăstirea Sfintei Treimi din Jordanville (statul New York) au sosit arhiepiscopii Leontie de Chile şi Averchie de Siracuza şi Troiţk, care, cu trei ani în urmă, şezuseră alături de Sfântul Ioan în sala judecătoriei din San Francisco. Astfel, în acea zi, la sicriul arhiepiscopului Ioan au slujit ierarhii cei mai apropiaţi din diaspora rusă.
Deosebit de sărbătorească a fost slujba de pe 7 iulie când, la catedrala episcopală, a venit intâistătătorul, mitropolitul Filaret, ca să înceapă ceremonia de priveghere, vreme de şase ceasuri. Pe lângă cei 5 ierarhi, au mai participat 24 de preoţi, nenumăraţi paracliseri şi 1500 de mireni, astfel încât nici cea mai mare catedrală sinodală nu a putut să-i încapă pe toţi cei veniţi să cinstească memoria întemeietorului ei. Cei ce se rugau pentru pacea sufletului vlădicăi au început acum să i se roage chiar lui. Când a început ultima sărutare a trupului, la miezul nopţii de 9 iulie, oamenii deja recunoscuseră practic sfinţenia „moaştelor” adormitului, atingând de sicriul său icoane, cruci, şi flori, arhiereii engolpioane, şi chiar pe copii, dorind să-i sfinţească prin atingerea de trupul sfinţit.
Râvna credincioşilor faţă de trupul adormitului ierarh avea cel mai real temei. În ciuda căldurii de iulie din San Francisco, trupul neîmbălsămat nu arăta semne de descompunere. Începând de duminică (3 iulie), reprezentanţii biroului orăşenesc de pompe funebre măsurau zilnic temperatura trupului, la fiecare trei ore, şi nu au descoperit nici un fel de modificări. Vădita neputrezire a „moaştelor” arhipăstorului rus a produs o puternică impresie vicepreşedintelui biroului de pompe funebre.
Conducerea de stat americană i-a dat cinstirea cuvenită Sfântului Ioan şi au acceptat ultima dorinţă a turmei sale, modificând legea care nu prevedea posibilitatea înmormântării trupului unui episcop la temelia unei catedrale. Deja, în 5 iulie, preşedintele comitetului de supraveghetori, a acceptat rugămintea miilor de ortodocşi precum şi a avocatului O’Hara, care îl cinstea mult pe Sfântul Ioan, dând permisiunea înmormântării trupului episcopului în catedrală, iar pe 11 iulie, comisia a promulgat în unanimitate o hotărâre care satisfăcea această rugăminte. Astfel, Sfântul Ioan a fost înmormântat într-o criptă la baza catedralei arhiepiscopale din San Francisco.
Pe 4 septembrie, în ziua pomenirii sfântului prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu, la care Sfântul Ioan avea mare evlavie, directoarea aşezământului Sfântului Tihon din Zadonsk, M. A. Sahmatova, a avut un vis. Se făcea că, din catedrală spre aşezământ, se îndreaptă o mare procesiune, cu steaguri bisericeşti, purtând chipul şi sicriul Sfântului Ioan şi cântând. Când sicriul a fost adus în casă, Sfântul Ioan a ieşit din cameră lui, îmbrăcat în rasă, purtând un omofor violet şi epitrahil şi, apropiindu-se de uşile împărăteşti, a început să-i ungă pe toţi cei adunaţi cu mir sfinţit (la fel cum făcea şi în timpul vieţii). După miruire, oamenii au început să se risipească şi, după plecarea lor, s-a apropiat şi Sahmatova, iar Sfântul, miruind-o şi pe ea, i-a repetat de două ori: „SPUNEŢI LUMII CĂ DEŞI AM MURIT, SUNT VIU”. Trezindu-se, ea şi-a notat cu emoţie aceste cuvinte, spuse atât de hotărât şi convingător. Ea le-a înţeles ca pe o chemare a Sfântului Ioan, ca lumea să-i ceară ajutorul şi după plecarea lui la cele veşnice.
Faptele minunate săvârşite de Sfântul Ioan după moarte, pe care le cunoaştem, sunt şi mai multe decât cele din timpul vieţii. Ele s-au săvârşit şi prin arătarea sa directă oamenilor, ca răspuns la rugăciunile lor, şi după ce se slujeau panihide, şi prin harul uleiului sfinţit şi a altor obiecte sfinţite luate din cripta lui de la temelia catedralei din San Francisco.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mâmtuiește pe noi. Amin.
Troparul, glas 6
Slăvit urmaş al Apostolilor lui Hristos, trimis ai fost ca să ne izbăveşti pre noi, cei slabi în credință și cu inima răcită. Cu harul și nevoințele pustnicilor din vechime înveșmîntîndu-te, întru aceasta de la Dumnezeu tainele cele cerești ai primit. O, preabunule ocrotitor al orfanilor, care ai dat o nădejde acestei lumi decăzute! O, luminătorule al lui Hristos, în zorii înfricoșătoarei Judecăți aprins! Roagă-te pentru noi, Sfinte Ierarhe și Părinte Ioane, ca să se aprindă și inimile noastre de flacăra iubirii mîntuitoare pentru Hristos și să se mîntuiască sufletele noastre în vremurile de apoi.
sursa: basilica.ro