duminică, 15 decembrie 2024
Saschiz, Mureș, România
Cuvântul Ierarhului Predici

PREDICĂ LA DUMINICA A 5-A DUPĂ PAŞTI

A Samarinencei – Ioan 4, 5-42

În comuniune intimă cu Hristos, avem „apa vieţii” – IPS Irineu Pop
Dreptmăritori creştini,

Duminica de astăzi face pomenirea femeii samarinence. Venind să scoată apă la fântâna lui Iacob din orăşelul Sihar, aceasta L-a întâlnit acolo pe Iisus, Care a intrat în discuţie cu ea. Domnul i-a cerut femeii apă de băut şi, fiindcă ea L-a refuzat la început, El i-a zis: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (In. 4, 10).

Apa de care vorbeşte Mântuitorul nu-i băutura aceasta naturală, care se află în izvoare, râuri şi fântâni, ci harul dumnezeiesc, a cărui putere transfigurează minunat sufletul omenesc şi întreţine viaţa noastră, dându-i plinătatea sensului adevărat. Cine primeşte această „apă vie”, îl posedă pe Hristos însuşi, singurul Care poate potoli setea noastă după fericire, dorul nostru după cer.

Iubiţi credincioşi,

Numai Hristos, Adevărul personal, ne oferă adevărata libertate, aşa cum afirmă David Strauss: „Omenirea, în desăvârşirea vieţii sale interne, este legată de Iisus Hristos mai mult decât de oricine altul”. Purtând jugul lui Hristos, te simţi legat de El, pentru că-I îndeplineşti voia, fapt care îţi aduce bucurie şi fericire, precum arată scriitorul rus Lev Tolstoi. Cu câtva timp în urmă, la emisiunea televizată realizată de David Frost, Hugh Hefner, editorul revistei Playboy a fost intervievat şi i s-a pus următoarea întrebare: „Hugh, acum că ai tot ce-şi poate dori un om – faimă, succes şi femei – ce ţi-ai mai dori?”. A urmat o pauză lungă, în timp ce camera revenea asupra lui Hefner. Apoi, el a răspuns încet: „David, aş da tot ce am ca să descopăr… adevărata dragoste”. Hefner avea tot ceea ce lumea putea oferi. De fapt, el şi-a investit viaţa în ceea ce societatea noastră numeşte „dragoste”. Dar, în final, el nu a descoperit adevărata dragoste. Cum poate s-o aibă cineva fără Dumnezeu?!

Toate ofertele acestei lumi nu ne satisfac deplin.

Lumea ne dă pentru potolirea setei noastre burdufuri de apă, vase sărace cu apă puţină, care în curând se golesc şi nu ţin. Averea ne robeşte şi tulbură somnul. Plăcerea aduce dezgust şi suferinţă. Puterea şi onorurile omeneşti sunt nestatornice ca visele, se şterg ca fumul. „Butoi spart este ocuparea cu plăcerile lumeşti” – zice Sfântul Grigorie de Nyssa. Iar Iisus a spus femeii samarinence că „oricine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi”. Pe când bucuria împlinirii voii lui Dumnezeu ţine neîncetat: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (In. 4, 14). În Hristos se realizează „năzuinţa noastră profundă după comuniunea cu Dumnezeu… şi, prin aceasta, după viaţa eternă întru fericire”, cum arată părintele Dumitru Stăniloae.

Hristos ne spune: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In. 15, 5).

O mlădiţă nu este bună la nimic dacă este separată de trunchi, de viţă, căci nu rodeşte şi riscă să devină o creangă uscată, pe care oamenii o vor călca în picioare sau o vor arunca în foc. Fiecare din noi e o mlădiţă care trebuie să fie legată de Hristos – „Viţa” cea adevărată şi trebuie să poarte jugul Său. În acest fel, Hristos va pogorî viaţa Sa în viaţa fiecăruia din noi, într-un fel sau altul, atât în procesul ei interior – sfinţirea –, cât şi în purtarea noastră exterioară. Domnul ne-a îndemnat să rămânem în legătură cu El, dacă dorim să beneficiem de toate darurile Sale: „Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân întru voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (In. 15, 7).

Trebuie neapărat să fim în Domnul Hristos, pentru a trăi pentru El, şi trebuie să rămânem în El, pentru a ne putea bucura de această făgăduinţă.

A rămâne în Domnul înseamnă a nu-L părăsi niciodată pentru vreo altă dragoste şi a rămâne cu El într-o legătură vie, strânsă, de bună voie. Ramura nu este numai lângă copac, ci chiar primeşte de la el viaţa şi rodnicia ei. Orice credincios autentic rămâne cu adevărat în Domnul Hristos, dar aceste cuvinte au un înţeles mai înalt, la care trebuie să ţintim mai înainte de a putea câştiga puteri nelimitate înaintea „tronului harului”. Cuvintele „cereţi ceea ce voiţi” sunt pentru unii ca Enoh, care a umblat cu Dumnezeu 300 de ani, pentru unii ca Apostolul Ioan, care se odihnea pe pieptul Domnului, pentru aceia a căror legătură cu El este neîntreruptă. Întreaga noastră fiinţă trebuie să fie lipită de Domnul, aceasta fiind o condiţie fără de care ar fi primejdios să credem în împlinirea acestei făgăduinţe. Ea este dată acelora a căror deviză în viaţă este: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Noi, care întrerupem legătura noastră cu El, ce mare putere pierdem! Dacă dorim să fim puternici în cererile noastre, trebuie ca Domnul să rămână în noi şi noi în El.

Când i-a chemat Domnul, cei dintâi Apostoli se găseau lângă barcă, cârpindu-şi năvoadele.

Iisus le-a spus să-L urmeze şi ei, imediat, lăsând totul L-au urmat. Iar noi, care dorim să-i imităm, se întâmplă câteodată că nu reuşim să abandonăm tot. Ne rămâne o afecţiune la inimă, o eroare în viaţa noastră, pe care nu voim să le suprimăm, pentru a le oferi Domnului. Grija cea mare pe care trebuie să o aibă un ucenic al lui Hristos este aceea de a-şi mântui sufletul. Căci, după cuvântul Său, de am câştiga întreaga lume, cu toate bogăţiile şi plăcerile ei şi de am pierde sufletul, totul am păgubit (cf. Mc. 8, 36). Ar fi mare păcat! Iisus a zis samarinencei: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (In. 4, 10). De-am cunoaşte şi noi creştinii cât de mult pierdem când ne ţinem departe de casa lui Dumnezeu, de Biserică, de unde se revarsă valuri de apă vie, atunci n-am neglija atât de uşor datoriile pe care le avem faţă de sufletul nostru.

Când cei dintâi europeni au ajuns în America, au făcut mari afaceri cu locuitorii noului continent.

Cu lucruri ieftine au pus mâna pe comori imense. În schimbul mărgelelor din sticlă, a unor oglinzi mici, au cumpărat aur, argint, pietre preţioase. Explicaţia este că băştinaşii aceia nu ştiau valoarea colosală a bijuteriilor lor. Mult mai vrednici de compătimit suntem noi, creştinii, care nu ştim preţul sufletului nostru nemuritor şi-l „vindem” pentru deşertăciunile vieţii prezente: unul pentru avere, altul pentru plăcerile desfrâului, unul pentru că moare nepregătit, neîmpăcat cu vecinul, altul pentru slavă deşartă. De la Sfântul Ioan Iacob din pustia Iordanului ne vine îndemnul să-L căutăm mai întâi pe Păstorul cel bun, pe Hristos, şi să ascultăm glasul Său, care ne grăieşte astfel: „Cauţi slavă şi puteri / Ca să ai neîncetat? / Eu sunt Domn puterilor / şi al slavei împărat. / La averi fără sfârşit / Dacă poate ai râvnit, / Eu sunt veşnic dătător / Bunătăţilor din cer”.

Prin legătura intimă cu Hristos, harul dumnezeiesc sporeşte în noi, topeşte gheaţa păcatului, luminează adâncul umbros al fiinţei noastre şi înfrumuseţează viaţa noastră spirituală. Aceasta s-a întâmplat lângă fântâna din Sihar cu femeia samarineancă, care, cum ne spune tradiţia, se chema Fotinia, adică Luminătoarea. Renăscută duhovniceşte, se eliberează de robia patimilor, nu mai slujeşte trupului, ci devine propovăduitoare a lui Hristos şi luminătoarea celor din cetatea sa. Tradiţia ne mai spune că, devenind mamă, a avut şapte copii şi a murit de moarte martirică, pe vremea împăratului roman Nero. Aşa s-a unit ea cu Mirele divin pentru veşnicie, arătându-ne nouă cum, prin gustarea din apa cea vie, se poate schimba din temelie viaţa noastră, şi sufletul nostru poate deveni capodoperă a eternităţii fericite.

Iubiţii mei,

Când Domnul vine în inimile noastre, aduce cu El apa vieţii şi splendorile Împărăţiei Sale. Dacă bem din această apă nu numai că primim satisfacţie imediată, dar putem avea asigurarea că, într-o zi, Iisus va veni să ne ia într-o ţară unde niciodată nu vom îmbătrâni, unde nu vor fi riduri şi cărunteţe, nici durere şi suspin. Aceasta e ţara „tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte”, cum arată basmele româneşti. Auzind acestea, oare, nu dorim să bem şi noi din apa vieţii, care îi converteşte pe păcătoşi, îi vindecă pe cei bolnavi, îi întăreşte pe cei slabi, îi mângâie pe cei muribunzi şi dă tuturor salvarea şi viaţa, dăruite nouă de Hristos prin moartea şi Învierea Sa?!

„Dă-mi să beau!”. Acesta trebuie să fie strigătul creştinilor de astăzi, expuşi atâtor pericole, loviţi de atâtea dureri, doborâţi de atâtea lupte şi răniţi de numeroase înfrângeri. Răspunsul la acest strigăt poate fi primit în Biserică, Fântâna nesecată a darurilor dumnezeieşti. Adresându-se lumii noastre, care a devenit un pustiu arid şi un pământ însetoşat, Hristos Domnul grăieşte: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In 7, 37-38). Amin.