Vindecarea femeii gârbove – Luca 13, 10-17
Duminica şi însemnătatea ei – IPS Irineu Pop
Dreptmăritori creştini,
Evanghelia acestei Duminici ne descrie o minune săvârşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos în „ziua odihnei” (Ieş. 20, 8), în biserica sau sinagoga evreilor. „O femeie care avea duh de neputinţă şi care era gârbovă”, după optsprezece ani de grea suferinţă, primeşte vindecare trupească şi duhovnicească în ziua Domnului, în casa lui Dumnezeu.
Din această minune înţelegem că, după cum acea femeie a avut parte de ajutor ceresc într-o zi de odihnă, tot aşa şi noi creştinii putem avea parte de binefacerea care se revarsă în fiecare Duminică, prin Biserica lui Dumnezeu, peste sufletele noastre gârbovite din cauza păcatelor. De aceea, am socotit potrivit să vorbim despre ziua Duminicii şi însemnătatea ei pentru viaţa noastră.
Iubiţi credincioşi,
Ziua întâi a săptămânii este ziua Învierii Domnului, ziua în care s-a propovăduit lucrarea cea mare, când moartea a fost biruită, căpetenia acestei lumi a fost judecată şi fiecare credincios a primit prin credinţă şi prin har viaţa veşnică. Era tot în această zi, cea dintâi a săptămânii, când Domnul S-a apropiat de cei doi ucenici care au mers spre Emaus şi „le-a tâlcuit din toate Scripturile cele despre El”. Pe când se înnoptase, la invitaţia lor, El a intrat la ei şi L-au recunoscut la frângerea pâinii (Lc. 24). În seara aceleiaşi zile, pe când ucenicii erau adunaţi, Iisus a stat în mijlocul lor şi i-a salutat cu pacea pe care El a făcut-o pentru ei şi le-a insuflat Duhul vieţii. După o săptămână, în ziua întâi a săptămânii, Îl găsim pe Iisus iarăşi în mijlocul ucenicilor. El îl convinge pe Toma de Învierea Sa (In. 20). Era tot ziua întâi a săptămânii când ucenicii au fost laolaltă şi Duhul Sfânt S-a coborât ca să locuiască şi să fie în mijlocul lor totdeauna (Fapte 2). În prima zi a săptămânii, primii creştini se adunau ca să frângă pâinea (Fapte 20,7). Iată temeiurile pentru care cinstim Duminica încă din timpul când trăiau Apostolii, care se adunau pentru a celebra Sfânta Liturghie şi pentru a săvârşi opere de caritate.
Duminica este, deci, o sărbătoare foarte veche şi cu adânci semnificaţii creştine, motiv pentru care Biserica a cinstit-o ca zi de sărbătoare şi comuniune, în acelaşi timp, a noastră cu Dumnezeu. Împăratul Constantin cel Mare (†337) a legalizat Duminica drept zi de sărbătoare, consfinţind, prin aceasta, o veche practică. Duminica a devenit zi de bucurie, dar şi de recunoştinţă faţă de jertfa lui Iisus Hristos pentru noi, jertfă prin care ne-a deschis din nou calea spre ceruri şi ne-a dovedit posibil triumful vieţii asupra morţii, al luminii asupra întunericului, al adevărului asupra minciunii şi al binelui asupra răului. Conştienţi de aceste valori spirituale, strămoşii şi părinţii noştri au cinstit această zi în haine de sărbătoare şi de bucurie duhovnicească, ei, fiii lor, slugile lor şi vitele lor, fiind ziua de odihnă, după cuvintele Sfintei Scripturi: „Este ziua de odihnă a Domnului… să nu faci în ziua aceea nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici asinul tău, sau alt dobitoc al tău, nici străinul tău care se află la tine, ca să se odihnească robul tău şi roaba ta cum te odihneşti şi tu” (Deut. 5, 14).
Iată de ce credem că a sosit timpul să redescoperim şi noi frumuseţea acestei zile de sărbătoare şi să fim părtaşi la comuniunea noastră cu Dumnezeu, dacă dorim să devenim cu adevărat copiii lui Dumnezeu, Tatăl nostru. Duminica ne oferă prilejul să stabilim identitatea noastră ca şi copii ai Tatălui ceresc. Noi ştim cine suntem fiindcă ştim ai cui suntem, întrucât mergem să fim cu El în fiecare Duminică. Calitatea de copil al lui Dumnezeu nu o putem păstra decât rămânând în Biserică, Izvorul apei vieţii, Vitezda tămăduitoare. De acest lucru era convins un creştin evlavios, pe care un domn l-a întrebat: „De ce trebuie să alergi numaidecât la biserică? Dumnezeu este doar pretutindeni!”. Creştinul îi răspunde: „Şi aerul e plin de vapori de apă, dar cine vrea să-şi potolească setea trebuie să meargă la fântână”. Biserica este fântâna darurilor dumnezeieşti din care se revarsă în sufletele noastre putere de luptă, de curăţie şi de sfinţenie.
Porunca întâi bisericească ne cere nouă să cercetăm sfânta biserică şi să ascultăm Dumnezeiasca Liturghie, care se oficiază pentru toţi.
În acest timp, suntem datori să aducem mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a ajutat în săptămâna trecută şi să cerem acelaşi ajutor şi pentru săptămâna viitoare în toate lucrările bune pe care le întreprindem. Duminica ne oferă marele privilegiu de a fi capabili să răspundem la iubirea lui Dumnezeu. Restul creaţiei, fiind impersonală, nu poate să răspundă la iubirea lui Dumnezeu. Noi suntem liberi să acceptăm iubirea Sa şi să-L iubim pe El. Aceasta o facem în cadrul Sfintei Liturghii din fiecare Duminică. Prin Dumnezeiasca Liturghie, credinţa creştinului se întăreşte, dragostea de cer se aprinde, răbdarea se oţeleşte, demonii se alungă, iar patimile se potolesc şi tot credinciosul primeşte o comoară de energie pentru a-şi îndeplini îndatoririle sale. Referindu-se la Sfânta Liturghie, Fericitul Augustin afirmă că „acolo străluceşte în sufletul nostru o lumină pe care n-o cuprinde nici un loc, răsună o melodie pe care n-o răpeşte timpul, se răspândeşte o mireasmă pe care n-o împrăştie suflările vântului, se gustă o hrană pe care nici o lăcomie n-o împuţinează şi se realizează îmbrăţişarea pe care nimeni n-o desface”.
Sfântul Iustin Martirul (†155) ne îndeamnă să ne adunăm Duminica cu toţii împreună pentru a lăuda pe Dumnezeu, „pentru că e ziua întâi în care a făcut Dumnezeu lumina… şi în care Mântuitorul nostru a înviat din morţi”. În Didahia (Învăţătură a celor 12 Apostoli) scrisă în anul 80 d.Hr., citim: „Când vă adunaţi în Duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi vă mărturisiţi păcatele, ca jertfa voastră să fie curată”. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Ziua Domnului este cea mai potrivită pentru a ne îndemna la dragoste şi fapte bune”. Voltaire, care nu era prietenul Bisericii, spunea odată: „Dacă doreşti să distrugi religia creştină, trebuie să distrugi mai întâi Duminica creştină”. O persoană care petrece Duminica în muncă fizică sau în petreceri necuviincioase, goleşte această zi de conţinut duhovnicesc. Trăind-o fără Dumnezeu, face din acest timp un iad. În popor se spune despre cel ce nu frecventează slujbele bisericeşti în Duminici şi sărbători că este păgân. Constituţiile Apostolice arată clar că ocupaţia sau meseria sa nu este pentru creştin un motiv de a nesocoti serviciul religios în ziua Duminicii, pentru că „îndatorirea de căpetenie este slujba lui Dumnezeu” (II, 60).
Trebuie să căutăm cât ne stă în putinţă să nu săvârşim Duminica vreo muncă fizică sau să încetăm de a crede că nelucrând vom pierde ceva din starea noastră materială. Este ştiut şi dovedit că fără binecuvântarea lui Dumnezeu nu putem înainta în lucrările noastre, căci Duminicile sunt lăsate de Dumnezeu pentru a ne ruga Lui în sfânta biserică, împreună cu toată obştea creştină. E chiar destul şi poate câteodată şi prea mult cât muncim în şase zile de lucru. Noi însă voim să lucrăm şi mai mult, folosind şi sfânta zi a Duminicii, la rând cu celelalte, şi iată că acest păcat se răsfrânge asupra noastră şi ne taie tot sporul şi înaintarea, ba de multe ori ne dă îndărăt, pricinuindu-ne pagube materiale şi morale. Un Sfânt al Bisericii exclamă: „O, nebunie demnă de plâns a multor oameni, care lucrează toată săptămâna pentru susţinerea corpului celui muritor, iar Duminica pentru osândirea sufletului nemuritor!”. Dimpotrivă, se cade să participăm Duminica la serviciul euharistic şi să aducem prinos de mulţumire Celui Ce ne-a făcut fii ai învierii. De asemenea, se cade să sfinţim această zi, dăruindu-ne celor apropiaţi timpul şi grija noastră şi slujind cu smerenie bolnavilor, infirmilor şi bătrânilor.
Pentru a ne întări în respectarea cu sfinţenie a Duminicii, voi relata o întâmplare pilduitoare. Se spune că, într-o Duminică friguroasă, scriitorul italian Alessandro Manzoni (†1873), pregătindu-se să meargă la biserică, familia voia să-l împiedice. El le-a răspuns: „Dacă cineva dintre voi ar fi câştigat 100.000 de lire şi astăzi ar fi ultima zi pentru ridicarea lor, nu aţi alerga acolo, oricum ar fi timpul? Aşa şi eu, alerg la biserică, deşi nu este aur în lume cu care ai putea plăti preţul Sfintei Liturghii”. Cel care nu vine la biserică decât la Crăciun şi la Paşti nu se poate numi creştin. Sinodul de la Constantinopol îi ameninţă cu excomunicarea pe cei care timp de trei săptămâni consecutiv lipsesc de la Sfânta Liturghie şi nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc (Trulan, 692, Canonul 80).
Iubiţii mei,
Să nu petrecem ziua Duminicii la muncă, pe terenul de fotbal sau la televizor, că făcând aşa, uşor ajungem să credem că Dumnezeu nu mai joacă un rol important în vieţile noastre. Noi putem citi ziare, putem asculta aparatul de radio, putem privi la televizor toată săptămâna şi putem auzi ceea ce omul spune despre problemele omului. Însă, Duminica trebuie să fim în casa lui Dumnezeu, pentru a asculta ce vrea Dumnezeu să spună despre rezolvarea problemelor omului şi pentru a da mărturie despre speranţa mântuirii noastre.
În sfânta biserică, în fiecare Duminică, ne vom rupe de cele vremelnice şi păgubitoare de suflet şi iarăşi ne vom lipi inima de cele veşnice, promise nouă de Dumnezeu. Lăsând la o parte atmosfera otrăvită pe care ne-o oferă Satana prin idolii moderni ai vremii noastre, să intrăm în casa Domnului făcând ca Duminica să fie pentru noi un prilej de reconfortare spirituală, de îmbogăţire cu energiile harului şi o urcare spre piscul luminos al desăvârşirii. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Ps. 117, 24). Amin.