Viața Sfântului Cuvios Pamvo
Sfântul Cuvios Pamvo a vieţuit în pustia munţilor Nitriei, din părţile Egiptului, pînă la adînci bătrîneţi.
Viaţa sa este adunată de la diferiţi scriitori: din Lavsaiconul lui Paladie, cap. 10, din cartea lui Rufin preotul, Despre vorbirile părinteşti, din cartea lui Eraclid, Raiul, cap. 1, de la Socrat scolasticul, cartea IV, cap. 18, şi din Patericul Egiptean.
Cuviosul Teodor Studitul, despre acest fericit părinte, dă mărturie în acest fel: „Pamvo să se fericească după vrednicie şi cu lucrul şi cu cuvîntul, ca un înalt părinte”. Iar Socrat Scolasticul scrie despre dînsul: „Pamvo la începutul călugăriei sale, nefiind cărturar, s-a dus la unul dintre fraţi, care era învăţător de carte, voind să înveţe de la dînsul psalmii lui David. Cînd a auzit întîiul stih al psalmului 38, care zice: Zis-am că voi păzi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea…, n-a mai voit să asculte celelalte stihuri, ci s-a dus, zicînd: „Acest stih singur îmi este destul, dacă voi învăţa să-l împlinesc cu fapta”; deci n-a mai voit să se ducă la dascăl.
După şase luni, dascălul, văzîndu-l într-un loc, a zis către dînsul: „Pentru ce n-ai mai venit la mine?” Pamvo a răspuns: „N-am învăţat încă a săvîrşi acel stih cu fapta”. Trecînd mulţi ani după aceea, unul din părinţi, cunoscut lui, l-a întrebat: „Frate, acum ai învăţat stihul acela?” Pamvo a răspuns: „L-am învăţat 19 ani neîncetat şi abia m-am deprins a face cu fapta ceea ce învaţă acel stih”. Cuviosul Pamvo, deşi n-a fost cărturar de la început, dar după aceea, fiind înţelepţit de Dumnezeu, avea destulă înţelegere a dumnezeieştilor Scripturi – precum scrie Paladie despre dînsul -, încît multora le-a fost învăţător.
*
Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani de zile, rugîndu-se la Dumnezeu şi zicînd: „Să nu mă slăveşti pe pămînt!” Şi atît l-a slăvit Dumnezeu încît nu putea să se uite cineva la faţa lui, de slava care o avea.
*
Într-o vreme oarecare Sfîntul Atanasie, Episcopul Alexandriei, l-a rugat pe părintele Pamvo să vie la dînsul în eparhie. Deci, pogorîndu-se, a văzut o femeie uşuratică; era foarte împodobită spre ademenirea oamenilor. Dar stareţul, văzînd-o astfel, a început a plînge. Fraţii l-au întrebat: „Părinte, pentru ce plîngi?” El a răspuns: „Plîng pentru două pricini: una, pentru pierderea sufletului acestei femei, iar alta, pentru nesîrguinţa mea către sufletul meu, precum are femeia aceea grijă pentru trupul său. Pentru ca să fie plăcută oamenilor, s-a împodobit atîta, iar eu nu mă îngrijesc să-mi împodobesc sufletul, ca să fie plăcut lui Dumnezeu”.
*
Cuviosul Pamvo, fiind plin totdeauna de umilinţă, nu rîdea, nici nu zîmbea vreodată. Într-o zi diavolii, voind să-l facă să rîdă, au legat o pană cu o funie şi o trăgeau înaintea ochilor lui, ca pe o bîrnă, şi certîndu-se unii cu alţii, strigau: „Ajutaţi! Ajutaţi!” Părintele Pamvo, văzînd aceea a rîs, iar diavolii au început a dănţui, strigînd: „Ha, ha! Pamvo a rîs!” El le-a răspuns, grăind: „N-am rîs, ci am batjocorit neputinţa voastră; că sînteţi atîţia şi nu puteţi să duceţi o pană”. Atunci diavolii, umplîndu-se de ruşine, au fugit.
sursa: basilica.ro