Vindecarea fiicei femeii cananeence – Matei 15, 21-28
Valoarea şi necesitatea rugăciunii – IPS Irineu Pop
Dreptmăritori creştini,
În Evanghelia ce s-a citit astăzi, ni se relatează că o femeie cananeeancă, deci care făcea parte din rândul păgânilor, avea o fiică chinuită cumplit de diavolul. Pentru că medicii nu puteau s-o tămăduiască, acea mamă îndurerată a cerut ajutor de la Învăţătorul galileean, Care Se afla în ţinutul ei. Ea avea convingerea că Hristos, Care vindeca toată boala şi toată neputinţa în popor, poate s-o izbăvească pe fiica ei demonizată.
Mântuitorul nu i-a răspuns la prima solicitare şi, chiar după ce ucenicii intervin în favoarea acesteia, El nu Se lasă înduioşat de rugăciunea şi de necazul ei. Însă femeia păgână nu-şi pierde nădejdea şi, cu mai multă încredere în puterea divină a lui Iisus, Îl roagă s-o ajute. Impresionat de credinţa ei mare, Domnul răsplăteşte rugăciunea ei stăruitoare, spunându-i: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti!”. Şi, chiar în acel moment, fiica cananeencei a primit tămăduirea mult dorită (Mt. 15, 28).
Iubiţi credincioşi,
Înălţarea noastră spre Dumnezeu şi intrarea în comuniune cu El se face prin rugăciune, pentru că „rugăciunea este o armă mare, un tezaur nesfârşit, un port fără de valuri, rădăcina, izvorul şi mama tuturor faptelor bune; ea este mai tare decât însăşi puterea regală” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Pentru adevăratul credincios, rugăciunea este hrana de toate zilele a vieţii sufleteşti. Rugăciunea este tot atât de necesară pentru suflet cât este apa pentru peşte şi respiraţia pentru trup. Având în vedere fiinţa rugăciunii şi importanţa ei din punct de vedere moral, rugăciunea, în întregul ei, este un înalt privilegiu dat omului. Dacă este ceva deosebit a sta de vorbă cu o persoană din înalta pătură socială, cu atât mai mult este un fapt deosebit de înălţător privilegiul de a sta de vorbă cu Însuşi Domnul cerului şi al pământului. Rugăciunea este înălţarea minţii şi a inimii omului către Dumnezeu, comunicarea cu Dumnezeu, punerea în mişcare a întregii alcătuiri sufleteşti spre a vorbi cu Dumnezeu.
Viaţa omului este legată de oxigen. Mai ales creierul este foarte sensibil la lipsa acestui element constitutiv al aerului. E imposibil a readuce la viaţă un om al cărui creier a fost complet lipsit de oxigen timp de zece minute. Dacă organismul omenesc conţine în ţesuturile sale rezerve de materii trebuincioase, nu tot aşa este cu oxigenul. Numai oxigenul nu se înmagazinează în nici o parte a organismului, ci el trebuie să fie furnizat încontinuu sângelui prin plămâni. Acest fapt este valabil întru totul în domeniul rugăciunii, care, înainte de toate, este respiraţie duhovnicească. Fără rugăciune, sufletul se ofileşte şi tânjeşte de moarte. Prin rugăciune se purifică gândurile noastre. Aceasta ne-o spune Sfântul Ioan Scărarul: „Când ţi se întunecă sufletul de gânduri necurate, biruieşte-i pe potrivnici cu numele lui Iisus, chemându-L cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici în cer, nici pe pământ”. Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă: „Să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile sale puteri şi, de aceea, când ne năpăstuiesc gândurile necurate, cheamă numele lui Iisus, cât mai des şi mai de multe ori, şi atunci gândurile se vor linişti de la sine”.
Rugăciunea deasă are plăcute roade duhovniceşti şi aduce mântuirea!
Un om care mai înainte s-a rugat fără reuşită şi fără evlavie a obţinut acum, prin această rugăciune stăruitoare, înţelepciune şi o dorinţă de pocăinţă. O fată care iubea petrecerile s-a rugat, revenind acasă, şi această rugăciune i-a arătat calea vieţii folositoare şi a ascultării de învăţătura lui Hristos. Dacă suntem perseverenţi în rugăciune, Dumnezeu ne va izbăvi de orice rău, cum citim în Pateric despre acel monah care, căzând în păcat, nu s-a lăsat pradă descurajării, ci a recurs la rugăciune şi prin ea şi-a regăsit echilibrul. Rugăciunea dă curaj în încercări şi scapă de necazuri. Să ne aducem aminte de Sfântul Petru care avea puţină credinţă şi se afunda în apă, de Sfântul Pavel care s-a rugat în închisoare, de tânăra care a fost scăpată, prin rugăciune, de relele intenţii ale unui soldat, şi de alte cazuri asemănătoare care ilustrează puterea formidabilă a rugăciunii. În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede: „Nimic nu are valoarea rugăciunii; ea face cu putinţă ceea ce este cu neputinţă, face uşor ceea ce este greu”.
De obicei, oamenii spun: „Nu am timp să mă rog”. Vă spun că asta este o minciună, pentru că aceiaşi oameni care susţin că nu au timp stau adesea în faţa televizorului până după miezul nopţii, iar dacă se joacă cumva un meci de fotbal, lasă totul baltă şi aleargă să-l vadă. A spune „Nu am timp să mă rog” e totuna cu a spune: „Nu am timp pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu mă poate ajuta. Eu pot trăi fără Dumnezeu”. Dacă cineva se roagă dimineaţa puţin şi îşi face o cruce, iar seara la fel, el nu poate creşte în viaţa spirituală, ci devine tot mai nervos şi mai împrăştiat. Ba mai mult, dacă nu ne rugăm, dacă nu ne unim cu Dumnezeu prin rugăciune, vom deveni tot mai slabi, pentru că numai Dumnezeu poate face pentru noi ceea ce noi nu putem face singuri, numai El poate suplini insuficienţa noastră.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă astfel: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5, 17).
Iar Sfântul Grigorie de Nazianz zice că trebuie să ne amintim de Dumnezeu mai des decât respirăm. Cine are iubire, are râvnă să vorbească fără încetare cu Dumnezeu. Hristos Cel Înviat este cu noi în toate zilele (Mt. 28, 20). Şi tocmai de aceea putem vorbi cu El în fiecare zi şi în fiecare clipă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Chiar la piaţă sau într-o plimbare de unul singur puteţi face o rugăciune continuă şi înflăcărată; ori şezând în prăvălia voastră, în timp ce cumpăraţi sau vindeţi; ba chiar şi în timp ce vă îndeletniciţi cu bucătăria”. Cum poate Hristos să fie viaţa noastră dacă inima noastră stă departe de El? Rugăciunea este viaţa inimii celei noi; ea trebuie să ne însufleţească în orice moment.
Când rugăciunile noastre nu se împlinesc sau când nu vedem rezultatul dorit al acestor rugăciuni, nu trebuie să ne plângem că nu suntem ascultaţi. Dimpotrivă, trebuie să fim convinşi că „nu ştim să ne rugăm cum trebuie” (Rom. 8, 26) sau, cum zice Apostolul Iacob: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre” (Ic. 4, 3). În aceste cazuri, Dumnezeu nu poate să ne împlinească cererea, pentru că El vrea binele nostru, vrea să trăim. Se spune undeva că un părinte trecea odată cu copilul său printr-o pădure. Fiindu-i frică, el a cerut mâna tatălui său şi acesta i-a dat-o, fiindcă îl iubea. Ajungând la o groapă, copilul l-a rugat pe tatăl său să-l ia în braţe şi tatăl l-a luat, fiindcă îşi iubea copilul. Văzând nişte boabe de fragi, băiatul le ceru tatălui său, care l-a servit, fiindcă îl iubea. Într-un loc, copilul a întins mâna după mătrăguna cea veninoasă şi a cerut-o şi pe aceasta de la tatăl său. Dar părintele nu l-a ascultat, fiindcă îl iubea şi voia să-l ferească de rău. Aşa procedează şi Părintele ceresc, îndeplinind cererile folositoare şi neascultând pe cele păgubitoare. De aceea, se cade să spunem la orice rugăciune: „Fie voia Ta, Doamne!”. Evagrie Ponticul ne grăieşte astfel: „Nu te mâhni dacă nu primeşti pe dată de la Dumnezeu ceea ce Îi ceri; înseamnă că El vrea să-ţi facă şi mai mult bine pentru statornicia ta de a rămâne cu El în rugăciune”.
Există o poftă de mâncare, şi atunci când observăm că aceasta lipseşte, spunem că suntem bolnavi. Există o nevoie de a dormi, şi atunci când cineva suferă de insomnie, spunem că este bolnav. Există în inima omului o dorinţă de a comunica mereu cu Dumnezeu şi, atunci când am pierdut această dorinţă, înseamnă că suntem bolnavi sufleteşte. Aceasta este cea mai grea boală: lipsa comuniunii cu Dumnezeu, principala cauză a răului din lume şi a falimentelor atâtor suflete. Diavolul reuşeşte să ne atragă cu toată puterea, seducţiile şi pretextele, aparent bune, şi se instalează în cetatea inimii, încât Dumnezeu nu Se mai află în centrul vieţii noastre. Iată de ce Hristos ne îndeamnă: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită” (Mt. 26, 41).
Iubiţii mei,
Trăim într-o epocă în care Dumnezeu a fost pus la colţ, fiindcă maşinile, ştiinţa şi tehnica au devenit pentru noi mai importante decât Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul nostru. Au apărut atâtea mijloace de comunicare cu oamenii, dar toate acestea nu ne fac mai fericiţi dacă uităm să comunicăm prin rugăciune cu „Tatăl nostru, Care este în ceruri” (Mt. 6, 9). Ignorându-L pe Părintele ceresc, ne lipsim de darurile Sale, şi viaţa însăşi este lipsită de sens.
Dacă ne facem timp pentru Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu Îşi va face timp pentru noi şi copiii noştri, şi multe probleme vor dispare pur şi simplu. Dacă prin rugăciune lăsăm pe seama lui Dumnezeu necazurile noastre, El ne va elibera de povara zilei, de toate greutăţile şi grijile cotidianului nostru pentru a găsi bucurie, echilibru, speranţă şi împlinire. De aceea, Bunul Mântuitor ne spune: „Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (In. 16, 24). Amin.