Cea mai mare poruncă din Lege – Matei 22, 33-46
Iubirea – semnul distinctiv al creştinului – IPS Irineu Pop
Dreptmăritori creştini,
Evanghelia Duminicii de astăzi ne înfăţişează pe un învăţător de lege care Îl întreabă pe Iisus: „Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?”. Domnul îi răspunde: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii” (Mt. 22, 36-40).
Pornind de la răspunsul Mântuitorului Iisus Hristos, dat acestui legiuitor, tragem concluzia că miezul tuturor legilor şi virtuţilor este iubirea, fiindcă „Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8). De asemenea, înţelegem că voia lui Dumnezeu n-o putem împlini decât iubindu-L pe El şi pe om, făptura Sa dragă, creată „după chipul Său” (Fac. 1, 27).
Iubiţi credincioşi,
Napoleon, împăratul Franţei, a fost exilat în 1815 pe Insula „Sfânta Elena”, o stâncă de bazalt în mijlocul Atlanticului, la două mii de km de ţărmul Africii, unde a stat până în mai 1821, când s-a sfârşit. Într-una din zile, vorbind despre Iisus, spunea celor ce-l însoţeau: „Alexandru Macedon, cuceritorul Asiei, Iulius Cezar, stăpân şi dictator al Romei, Carol cel Mare, stăpân al Apusului şi eu Napoleon, am izbutit să realizăm mari împărăţii. Pe ce se întemeiau aceste împărăţii? Pe forţă, pe putere! Singur Iisus Hristos a întemeiat Împărăţia Lui pe iubire şi până azi milioane de oameni sunt gata să moară pentru El. După optsprezece veacuri, zicea el, iubirea lui Hristos poate mişca pământul”. Ciudată li se părea mulţimilor învăţătura pe care o auzeau din gura lui Iisus; şi, totuşi, ascultătorii Lui erau tot mai numeroşi. Cuvântul Lui era aşteptat ca ploaia binefăcătoare, peste pământul uscat de secetă. Era învăţătura care înnobilează omenirea.
Miezul creştinismului se cuprinde într-un cuvânt: Iubire – să iubeşti pe Dumnezeu şi pe semen.
De ce să iubim pe Dumnezeu? Pentru că El este izvorul adevărului şi Tatăl nostru. De ce să iubim pe semen? Pentru că toţi suntem fraţi şi acesta este semnul distinctiv al creştinilor. De două mii de ani, ecoul acestei învăţături bate la intrarea inimii noastre, în numele Celui Care a rostit-o. Unii deschid, dar mulţi zăvorăsc intrarea. Trăim între oameni. Pe unii nu-i iubim, iar alţii nu ne sunt plăcuţi. Hristos aşa a făcut? Duşmanii au luat putere să arunce în El, dar Iisus S-a retras dintre ei; L-au acuzat că este prietenul diavolului şi El le vindeca bolnavii; Îl batjocoreau şi El îi învăţa; L-au răstignit şi Mântuitorul Se ruga pentru ei, zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 34).
Hristos a vărsat mila Sa peste cei năpăstuiţi, vindecând rănile sufleteşti şi trupeşti deopotrivă. Uneori, era atât de mişcat în faţa suferinţei încât I se umezeau ochii, cum a fost cazul morţii lui Lazăr (In. 11, 35). Dragostea Lui prisositoare a culminat în suferinţele Sale, căci „Hristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi” (Rom. 5, 8). Sfinţii Părinţi au proclamat iubirea început şi sfârşit al mântuirii: „legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14). Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Pe toţi credincioşii, noi, credincioşii, trebuie să-i vedem ca pe unul şi în fiecare din ei trebuie să vedem pe Hristos şi să avem atâta dragoste faţă de semen, încât să fim gata să ne punem sufletul propriu pentru el. Nu trebuie să numim sau să socotim pe vreunul rău, ci pe toţi să-i vedem, cum am spus, buni. Chiar dacă ai vedea pe vreunul tulburat de patimi, să nu urăşti pe fratele, ci patimile care îl războiesc. Iar dacă îl vezi tiranizat de pofte şi de gânduri greşite, să ai şi mai multă milă de el, ca nu cumva să fii şi tu ispitit (Gal. 6, 1), ca unul ce te afli supus schimbărilor materiei nestatornice”.
Prin iubire ne lepădăm de sinea egoistă şi ne unificăm cu ceilalţi.
Această iubire dă putere, înţelegere şi frumuseţe sufletului nostru, în măsura în care hotarele ei se lărgesc. Cel ce iubeşte cu adevărat biruieşte răul prin iertare, precum subliniază părintele Dumitru Stăniloae: „Răul se opreşte numai dacă nu răspunzi la răul altuia cu răul din tine, prin faptul că-l învinovăţeşti. Răul de la altul se îneacă în oceanul iertării tale; propriu-zis, e topit înainte de a ajunge la tine, prin faptul că nu-l vezi”. Un stăpân aspru şi rău, în vechime, avea doi robi din care unul era păgân, iar celălalt aflase de dulceaţa învăţăturii lui Iisus Hristos. Într-o zi, pe când stăpânul lor adormi pe câmp unde se afla cu robii săi la lucru, robul păgân îi zise prietenului său: „Iată, hai să-l omorâm pe stăpânul cel rău şi să scăpăm de el”. Celălalt însă îi spuse: „Nu, prietene, eu sunt creştin şi Mântuitorul m-a învăţat să iert pe cel ce-mi face rău şi, dacă pot, să-l iubesc”. Robul păgân fu atins în suflet de vorbele tovarăşului său de suferinţă şi, peste puţin timp, se făcu şi el creştin.
Un suflet este cu atât mai nobil cu cât iubirea lui este mai nobilă, mai frumoasă.
Sufletul sporeşte prin iubirea jertfelnică, prin acea iubire care rabdă îndelung, fiind binevoitoare şi smerită, şi care „nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (I Cor. 13, 4-6). O inimă iubitoare întrece în frumuseţe cea mai superbă floare şi cel mai minunat cântec. O inimă plină de iubire intonează melodia păcii, a bunei înţelegeri între oameni, transformând aspectul sumbru al vieţii într-un senin de primăvară exuberantă. Acordurile simfoniei dumnezeieşti a dragostei vindecă răni, mângâie orfani şi oameni trişti, satură flămânzi, îi îmbracă pe cei goi şi îi întoarce pe păcătoşi, îi întoarce de pe calea pierzării pe calea Evangheliei. De ce între noi, cei de azi, este puţină iubire creştină? Pentru că puţină este şi credinţa noastră în Dumnezeu. Ne iubim prea mult pe noi şi prea puţin pe Dumnezeu şi pe aproapele. Creştinii primelor veacuri, prin iubirea creştină, au învins pe păgâni şi i-au făcut să strige, plini de admiraţie: „Priviţi-i cum se iubesc!”. Exemplul lor trebuie să fie urmat de noi, încât să vibrăm pentru nevoile şi suferinţele semenilor.
Precum atunci când vrei să treci cu barca de pe un mal al unui râu spre celălalt, trebuie să vâsleşti cu amândouă lopeţile bărcii, tot astfel, ca să ajungem la ţinta mântuirii trebuie să avem şi credinţă şi fapte bune, adică o credinţă roditoare de fapte bune. Tocmai de aceea, nu este un lucru uşor să fii creştin. Nu-i destul să porţi un act de Botez. Nu-i de ajuns să spui numai că crezi, ci trebuie să-ţi dovedeşti credinţa prin fapte bune, fiindcă „credinţa, dacă nu are fapte, este moartă” (Ic. 2, 17). Fapta bună sau mila este fiica iubirii. „E o iubire aplecată peste durerile aproapelui, e inimă frântă peste clocotul suferinţelor, e untdelemn ce potoleşte arşiţa rănilor, e apă ce astâmpără setea, e pâine care satură foamea, e haină care îmbracă golătatea, e căldură care înlătură frigul, e cămin care adăposteşte pe cei străini, e cuvânt care întăreşte pe cei deznădăjduiţi, e lumină ce luminează pe cei neştiutori. E punte de legătură prin care durerea aproapelui se revarsă în mine şi iubirea mea se toarnă în inima lui, ca să elimine sau să aline durerea”. Aşa este descrisă milostivirea sau iubirea îndurătoare de către marele mitropolit al Transilvaniei, Nicolae Mladin (†1986).
Iubirea creştină înseamnă ieşire din sinea egoistă şi dăruire iubitoare celuilalt, precum Hristos S-a dat pe Sine, pentru noi.
Filozoful german Hegel (†1831) afirmă: „Preceptul evanghelic iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi nu vrea să zică iubeşte-ţi aproapele cu tot atâta tărie ca pe tine însuţi, deoarece a se iubi pe sine este o expresie lipsită de înţeles; înseamnă, iubeşte-ţi aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi”. Iar teologul Andrei Scrima (†2001) zice că aceasta înseamnă a spune că trebuie să te învoieşti a muri eu-ului tău spre a renaşte în al celuilalt. Fără această cumpănă dreaptă, fără acest echilibru perfect între iubirea egoistă şi cea altruistă, pacea se tulbură. Dragostea nu îngăduie a face rău aproapelui nostru (Rom. 12, 17-21). Ţinând seama de această însuşire a ei, Fericitul Augustin îndeamnă: „Iubeşte şi apoi fă ce vrei!”. Dacă iubeşti, nu poţi face rău. Numai iubind, poţi face fapte de iubire. Dragostea este, deci, Legea morală fundamentală care stabileşte între credincioşi relaţii profunde, vii, esenţiale şi totalitare. Ea este superioară dreptăţii. De aceea, porunca lui Hristos prin excelenţă este iubirea. Cei ce o ascultă, vor fi primiţi întru mărire; cei ce o desconsideră, vor deveni asociaţii diavolului.
Iubiţii mei,
Să ne gândim la dragostea nemărginită a Tatălui ceresc, Care răsare soarele peste buni şi peste răi şi plouă peste drepţi şi peste nedrepţi (Mt. 5, 45). Să ne gândim, în acelaşi timp, la dragostea lui Hristos, Care a primit Crucea şi moartea pentru iertarea păcatelor, pentru mântuirea lumii şi pentru binele comun. La iubirea dumnezeiască, se cuvine să răspundem iubindu-L mai întâi pe Dumnezeul nostru, oricare ar fi preţul (Rom. 8, 39). De asemenea, la această iubire, se cuvine să răspundem iubindu-i pe semenii noştri „cu fapta şi cu adevărul”. Sfântul Vasile cel Mare zice: „Nimic nu este mai propriu firii umane, decât a fi în comuniune unii cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii”.
Toată religia creştină, întreaga Lege morală se cuprinde într-un singur cuvânt: IUBIRE. Aceasta este virtutea religioasă după care se cunosc ucenicii şi se recunosc prietenii Domnului (cf. In 13, 34-35). Iubirea faţă de aproapele este tot atât de mare ca şi iubirea faţă de Dumnezeu, precum ne arată Mântuitorul în Evanghelia de astăzi (Mt. 22, 37-40). Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele sunt cei doi plămâni ai vieţii creştine autentice. De aceea, Sfânta Biserică ne îndeamnă: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh”. Amin.